Victor Brauner1. (Text publicat în 1966)
Pe cât se pare, în anii 20 nu se considera blamabil, sub învinuirea de eclectism, ca un artist să experimenteze simultan mai multe căi artistice. Însăşi caseta din revistă, care anunţa deschiderea expoziţiei personale a lui Brauner, pomenea despre diversitatea tendinţelor oglindite: expresionism, cubism, constructivism, picto-poezie. Într-adevăr, aşa cum reiese din reproducerile din presă şi din catalog, se aflau acolo naturi moarte în stil cubist, compoziţii cu figuri redate în viziune expresionistă, dar şi o ciudată imagine, în care două personaje îşi aruncau capetele unul altuia în chip de mingi. Se găseau deci acolo şi germenii viziunilor justificate doar de impulsuri inconştiente, prevestind abordarea suprarealismului.
Totuşi principala modalitate de expresie a lui Brauner în acea fază era constructivismul. “Construcţiile” lui Brauner, mai puţin savante decât cele ale prietenilor săi, denotând mai puţine interferenţe ale planurilor, aveau o masivitate sculpturală şi un geometrism în spiritul „maşinismului”. Treptat, chiar în desenele de prin 1925, se observă cum artistul abandonează idolatria faţă de maşină, specifică futurismului şi constructivismului, sugerând chiar un fel de repulsie faţă de maşinism. Personajele sale, alcătuite din ţevi şi carcase metalice, asemeni unor roboţi (în desene ca “Boxerii” sau “Incendiul de la Casa de Credit”) devin simboluri ale brutalităţii. Desenul “Burghezul” din aceaşi perioadă prefigurează personajul “Domnului K.”, creat de Brauner prin 1934, personaj la care vom reveni.
Ulterior, în anii 1925-26, Brauner a colaborat la revistele de avangardă româneşti “Punct” şi “Integral”, în paginile cărora se condamna cu vehemenţă suprarealismul, desigur de pe poziţiile “integralismului”2 ca manifestare a unui romantism întârziat, ca un curent evazionist, dezagregant. Or sfârşitul deceniului al treilea marchează o cotitură în creaţia lui Brauner, dovedind tentaţia imperioasă de a evada din rigurozitatea ordinii raţionale (de ex. în ilustraţiile la volumul de poezii “Diagramă” de Saşa Pană sau la placheta lui Gheorghe Dinu “Moartea vie a Eleonorei”). Gh. Dinu nota în 1929 în revista “Unu” despre lucrările pictorului: “O viziune de acvarium… un univers filtrat printr-o lentilă vaporoasă”. Iar în catalogul expoziţiei “Grupul nostru” din acelaşi an, artistul vorbea despre precumpănirea “viziunii interioare” în procesul de creaţie şi declara: “Instinctul artistului este deasupra tuturor eforturilor raţionale şi teoretice”.
Formele “maşiniste” dispar, desenul devine fluid, în pictură foloseşte sfumatto-ul, creind o lumină ciudată, crepusculară, volumele sunt descrise cu o precizie aproape iluzionistă. Aceasta a făcut să se vorbească despre asemenea lucrări, ca şi despre ale altor suprarealişti, ca Y. Tanguy, M. Ernst sau S. Dali, ca despre un “naturalism al vieţii interioare”. Asemenea remarci proveneau din faptul că suprarealiştii reveneau în mare măsură la redarea plastică a volumetriei prin clar-obscur, după o perioadă, în care o asemenea factură fusese marginalizată, în numele specificităţii limbajului pictural, de sintetismul bidimensional al fovilor sau expresioniştilor sau de construcţiile geometrizante ale cubiştilor sau futuriştilor. Revenirea la clar-obscur nu a exclus însă o stilizare a formelor de mare subtilitate şi rigoarea în echilibrarea compoziţiilor.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.